1968 Planurile de aparare a Romaniei si retragere in Carpati

in fata invaziei concentrate a URSS, Ungariei si Bulgariei.

Larry Watts prezinta Documentele via Ziaristi Online

sursa: http://www.ziaristionline.ro/2013/08/21/planurile-de-aparare-a-romaniei-si-retragere-in-carpati-in-fata-invaziei-concentrate-a-urss-ungariei-si-bulgariei-in-1968-larry-watts-prezinta-documentele-via-ziaristi-online/

 

Aliați au vrut, aliați au găsit [21-30 August]

Capitolul 15 - Fereste-ma, Doamne, de prieteni

Larry L. Watts

 

Denunțarea invaziei

Continuarea acțiunilor trupelor sovietice și ale membrilor Tratatului la frontierele române au făcut ca paradei militare, programate pentru 23 august, să cuprindă și modificări prin includerea unităților Gărzilor Patriotice, ceea ce indica intenția clară a guvernului român de a opune rezistență. Dupa o constatare explicita că nu exista nici o posibilă justificare pentru invadarea militară a unui stat socialist și că, printr-o astfel de acțiune, URSS și aliații săi „încălcau flagrant independența și integritatea altui stat”, constituindu-se într-o „gravă amenințare la adresa păcii în Europa” și a „socialismului mondial”, Ceaușescu a făcut următoarea declarație:

 S-a spus că în Cehoslovacia există pericolul unei contrarevoluții. Probabil că mâine cineva va afirma că această întrunire are tendințe contrarevoluționare. Dacă se va întâmpla așa, avertizăm pe oricine că poporul român nu va permite niciodată, nici unei forțe străine, să ne ocupe țara…. începând de astăzi, am hotărât să înființăm gărzile patriotice armate, formate din muncitori, țărani și intelectuali a căror menire este aceea de a apăra independența patriei noastre socialiste.[1]

 Agenții sovietici din țară și din afara ei au început să propage zvonuri și informații care negau hotărârea României de a rezista și, în schimb, insistând că Ceaușescu „s-a lăsat dus de val” și a devenit „irațional” în luările sale de poziție.[2] În contrast cu o astfel de imagine, spionajul american a evaluat performanta lui total diferit, raportând că după ce își exprimase „totala solidaritate cu poporul cehoslovac și cu partidul comunist cehoslovac” și a declarat limpede c㠄nimic nu poate justifica intervenția armat㔠și „violarea flagrantă a suveranității naționale”, „Ceaușescu a apelat la populație să fie calmă dar fermă și vigilentă și gata să apere în orice moment patria socialistă, România”, după care a anunțat înființarea „Gărzilor patriotice”.[3]

Este interesant că, deși a îndeplinit întocmai instrucțiunile lui Ceaușescu referitoare la angajamentul României de a se apăra, Ion Gheorghe Maurer, care nu luase parte la ședința Comitetului Executiva al PCR, a fost puternic afectat de fermitatea declarațiilor și, ulterior, a afirmat că:

O asemenea atitudine violentă era pur și simplu o provocare inutilă. Printre altele, i-a amenințat pe ruși că, dacă vor intra în țară, întreaga populație se va ridica împotriva lor. Asta a fost pur și simplu o invitație la invazie, cu o opoziție care oricum nu avea nici o șansă de succes! … Prin ceea ce a făcut Ceaușescu a creat doar un risc  enorm pentru țară. Ar fi putut să condamne invadarea Cehoslovaciei, dar  în niște termeni mult mai diplomatici și raționali.[4]

Dezinformarea intenționată a fost sprijinită de diplomații români care au perceput enormele riscuri, dar nu au înțeles nici mecanismele de descurajare sau importanța „semnalelor” transmise în politica internațională. Unii dintre acești diplomați, fie din teamă, fie din alte motive au încercat chiar să amelioreze pe cont propriu ceea ce ei considerau a fi o gravă eroare.[5]  În consecință, dezinformarea că Ceaușescu realizase cât de mare era eroarea făcută și bătea în retragere a fost sprijinită de inițiativele oficialilor români și a devenit curând un truism al interpretărilor occidentale.[6]

În realitate, aprecierile lui Ceaușescu erau mult mai moderate decât cele ale Comitetului Executiv. Ele nu conțineau nimic care să nu fi fost deja susținut în perioada lui Gheorghiu-Dej și au fost prezentată oficial în publicațiile partidului, pe tot parcursul anului 1968 și 1969. Opinia publică a coincis cu linia partidului, ceea ce sugera că organele de partid promovau o politică cu adevărat românească. Dezinformarea concertată deforma ceea ce reprezenta un indiciu clar al determinării și obiectivele comune ale conducerii și ale poporului român, indicând că era vorba de o „isterie” a lui Ceaușescu, mai degrabă ridicolă decât demnă de admirație.

Participanții la invazie erau furioși din cauza faptului că, în loc să fie copleșit de demonstrația forței lor militare, regimul de la București condamna public acțiunea, atât în presa română, cât și în forumurile internaționale. La plenara comună a Comitetului Central al Partidului Socialist Muncitoresc Ungar (PSMU) și a guvernului ungar din 23 august, reacția partidului a instituit ceea ce va reprezenta elementul central al unei campanii de dezinformare pe termen lung:

Comitetul Central al Partidului Comunist Român a publicat o declarație prin care condamnă această acțiune. La București, în fața a peste 80.000 de oameni, Ceaușescu a protestat vehement și pe un ton isteric. El a anunțat înființarea armatei unite a muncitorilor, țăranilor și intelectualilor, care va apăra patria și socialismul. În această privință, ne întrebăm: să le apere de ce?[7]

Stasi-ul est-german a fost mai puțin aluziv, declarând fățiș că regimul de la București „a înființat imediat așa-numitele miliții, formate din muncitori, țărani și intelectuali, constituite în mod clar sub forma unor trupe de luptă, cu scopul evident de a se opune oricăror măsuri întreprinse de țările socialiste .”[8]

 

China se alătură

Pentru a rezista presiunilor militare exercitate de sovietici și membrii Tratatului, era nevoie de aliați. Este relevant faptul că regimul de la București a abordat în primul rând Republica Populară Chineză, de fapt, singura putere căreia guvernul român i-a cerut în mod direct sprijinul:

În seara zilei de 21 august 1968 ­– menționa un fost ambasador chinez – Bodnăraș i-a solicitat însărcinatului cu afaceri chinez o întrevedere urgentă, în cadrul căreia ne-a informat că trupele sovietice invadaseră Cehoslovacia și că România se afla în fața unei forțe sovietice enorme. Românii credeau că un război era iminent și erau hotărâți să reziste până la sfârșit. Astfel că ei doreau să știe dacă se pot baza pe sprijinul guvernului chinez sau nu.[9]

Ambasadorul României la Beijing a continuat discuțiile mai detaliate privitoare la „sprijinul chinez”, cu premierul Zhou Enlai, iar conducerea chineză a acceptat să acorde sprijin României, sprijin pe care românii îl considerau vital pentru o „viitoare poziție a României față de evenimentele din Cehoslovacia și relațiile cu Uniunea Sovietică.”[10]

Curând, guvernul de la București  a simțit nevoia unui sprijin și mai direct, întrucât trupele sovietice, bulgare și ungare începeau să se concentreze și se pregăteau ostentativ pentru acțiuni ofensive, la granițele României. Moscova controla mai mult de patru cincimi din frontiera de 3.150 km a României, fie direct – frontiera sovieto-română de 1.330 km și coasta Mării Negre de 193 km controlată de sovietici, fie indirect – prin forțele militare subordonate Moscovei din Ungaria si Bulgaria, la granița comuna cu România de 1.079 km. [11] După cum observa șeful de atunci al statului major, Ion Gheorghe, nu numai că armata română era depășită numeric și împresurată, dar „adversarii prezumtivi ne cunoșteau bine  forța și dispersarea forțelor armate.”[12] Serviciile de informații elvețiene i-au contactat urgent pe omologii lor de la București, confirmându-le ceea ce armata română deja știa, și anume că 14-15 divizii sovietice, 2-3 divizii ungare și 4-5 divizii bulgare au fost mobilizate la frontierele române.[13]

Imediat după parada din 23 august, Bodnăraș l-a contactat pe ambasadorul chinez la București, solicitând o declarație publică privind sprijinul guvernului chinez, cu scopul de a domoli presiunile militare tot mai mari ale sovieticilor. În același scop, ambasadorul român la Bejing i-a solicitat urgent lui Zhou Enlai o întrevedere. Deși vicepreședintele Congresului Poporul Chinez urma să participe la celebrarea zilei naționale a României, organizată la ambasada română din Beijing, Mao a decis să îl trimită pe Zhou. Potrivit unui diplomat chinez care a activat în regiune:

După consultări cu președintele Mao, premierul Zhou Enlai a decis să participe la recepția organizată de ambasada română cu ocazia zilei naționale a României. La recepție, Zhou a condamnat Uniunea Sovietică și a exprimat ferm sprijinul Chinei pentru lupta dreaptă a poporului cehoslovac. Totodată, el a subliniat faptul că România se confruntă cu pericolul unei intervenții și agresiuni străine și că poporul chinez este ferm hotărât să sprijine lupta dreaptă a poporului român .[14]

 

Paradoxul relațiilor româno-iugoslave

La ședința Comitetului Executiv din 21 august, câțiva participanți au cerut insistent inițierea unui contact cu Belgradul, în scopul coordonării reacției lor la potențiala amenințare militară sovietică. Deși era ezitant, Ceaușescu a fost de acord. Aceste ezitări erau dublu motivate. Întrucât guvernul român a negat public „rolul de lider” și autoritatea supra-națională a URSS, Belgradul a perceput această acțiune ca fiind cea a unui concurent egal în ceea ce privește relațiile cu lumea nealiniata si, in special, cu SUA, pe care guvernul iugoslav le considera ca fiind cruciale pentru propria sa politică independentă .[15] Iugoslavii își făceau griji justificate, mai ales că influenți observatori politici americani deja considerau că Bucureștiul este „în mod clar cel putin la fel de independent de Moscova ca și Belgradul,” și că va depăși Belgradul foarte curând din punct de vedere al distanțării pe plan militar.[16]

În iulie 1964, Comitetul Executiv Federal al lui Tito a constatat c㠄SUA începea să dezvolte contacte intensive cu țările din estul Europei”, în timp ce relațiile dintre Belgrad și Washington coborâseră chiar sub nivelul existent înainte de deténte. Guvernul american devine tot mai dezinteresat de Iugoslavia, în primul rând datorită independenței crescânde a unor țări est europene, România fiind prima dintre ele, cu care SUA a inițiat „numeroase și fructuoase contacte”.[17] Comitetul a concluzionat că Iugoslavia nu-și putea permite să fie înlocuita în aprecierile americane din cauza faptului c㠄succesul relațiilor cu SUA” era vital pentru „poziționarea sa internațională, ca stat independent” și „într-o mare măsură”, responsabil pentru prestigiul si influența Iugoslaviei față de „Uniunea Sovietică și alte state est-europene”.

Lui Tito i s-a amintit că relațiile Belgradului cu URSS erau „în principal, relații de dependenț㔠și nu se refereau la „sinceritatea comună în efortul de construire a socialismului”, ci la „forța poziției internaționale” a Iugoslaviei. De aceea, era absolut necesar ca Belgradul să-și mențin㠄avantajul” în relațiile cu Washingtonul, „mai ales” într-o perioadă în care alte state socialiste „inițiau eforturi deloc discrete pentru îmbunătățirea relațiilor cu SUA”. Altfel spus, în pofida sentimentelor prietenești ale Iugoslaviei față de România, România era mai mult o țară problemă, decât un partener.

Riscul ca România să ia locul Iugoslaviei, de partener privilegiat al Washingtonului era real. Iată ce se menționa într-un raport pentru Directorul CIA elaborat cu câteva săptămâni înainte:

Dată fiind intensificarea relațiilor România-SUA, înrăutățirea relațiilor româno-sovietice și renașterea cu vigoare a naționalismului românesc, sprijinit  de guvern,  Statele Unite trebuie să fie precaute pentru a se evita cazul în care inițiativele americane și răspunsul Bucureștiului vor depăși limitele tolerate de blocul sovietic. …Problema în privința relațiilor SUA-Iugoslavia nu este cea de construire a punților de comunicare, ci de a le reface pe cele subminate de Congresul SUA, în ultimii patru ani, ca reacție la neutralitatea pro-sovietică a Belgradului.[18]

La rândul său, Ceaușescu manifesta reticență față de țara vecină, de altfel, prietenă, datorită faptului că Iugoslavia avea un cu totul alt tip de relație cu Moscova. Moștenirea comună slavă și o istorie bogată în ceea ce privește sprijinul masiv acordat de Rusia împotriva Otomanilor au influențat relațiile Moscova – Belgrad, uneori în mod deschis, alteori în mod subtil.  Tito se temea cu adevărat de Moscova, mai ales în urma experiențelor din 1948-1951. În același timp, el simțea că are o legătură adevărată cu rușii, ceea ce contrabalansa sentimentul de frică. Fără să aibă astfel de legături etnice sau istorice, românii aveau mai multe motive să se teamă de Moscova.

În mod paradoxal, în chestiuni de securitate și politică externă, Iugoslavia independentă a lui Tito era mult mai apropiată de URSS, decât România[19]. Așa cum remarca CIA, după decesul lui Stalin, Tito se alinia cu Moscova împotriva Washingtonului referitor la „aproape orice problemă de politică externă”.[20] De asemenea, Departamentul de Stat se plângea de „atitudinea tot mai ostilă a Belgradului” față de Washington referitor la „aproape orice problemă internațională care implica interesele naționale ale SUA”.[21] În chestiuni de importanță vitală pentru Moscova și Washington, cum erau relațiile cu China, războiul din Vietnam, Orientul Mijlociu, Tito era de partea URSS, în timp ce Ceaușescu era de partea Statelor Unite.

Un paradox și mai mare este faptul că legăturile Iugoslaviei cu Moscova în domeniul cooperării militare erau mult mai strânse, deși, formal, România era aliatul militar al URSS, iar Iugoslavia nu. În 1962, la mai puțin de un an de când Romania pusese capăt practicii de a trimite ofițeri români la Moscova pentru stagii de instruire pe probleme militare și de securitate, Iugoslavia a început să-și trimită ofițerii la instruire în URSS. [22] În 1965, Belgradul nu achiziționa și nici nu primea arme de la guvernul american – o schimbare radicală față de situația existentă în urmă cu un deceniu – în timp ce Moscova devenise singurul furnizor de echipamente militare moderne al Iugoslaviei.[23] Între timp, Bucureștiul își lansa propria industrie de armament și își diversifica sursele de aprovizionare, cu scopul de a-și reduce dependența de URSS (și, curând, va solicita arme de la SUA).

MAAG, grupul de asistență militară al SUA, a avut o influență predominantă la Belgrad în perioada rupturii dintre Tito și Stalin. Acum, serviciile de informații americane raportau o înmulțire a misiunilor de pregătire ale sovieticilor, în timp ce România a refuzat categoric instruirea sovieticilor pe teritoriul său (sau în altă parte).[24] Astfel, în timp ce Bucureștiul nu a permis aliatului său sovietic să utilizeze facilitățile portuare de la Marea Neagră (ceea ce nu era o pierdere prea mare, dat fiind că sovieticii aveau facilități în vecinătate), Belgradul a acordat, în mod generos, navelor sovietice drepturi și servicii portuare.[25] După ce i-a declarat lui Kennedy în 1963 că România nu se va alătura URSS în nici un război provocat de aceasta și după ce a fost lăsată în afara planurilor de război ale Tratatului de la Varșovia în 1965, este limpede că guvernul de la București considera URSS ca pe un agresor periculos.

Spre mijlocul anilor 70, într-un discurs adresat ofițerilor cehoslovaci, Tito a făcut următoarele afirmații:

Noi nu suntem membri oficiali ai Tratatului de la Varșovia. Însă, atunci când cauza socialismului, comunismului și a clasei muncitoare va fi în pericol, vom ști ce atitudine să luăm. Obiectivele noastre sunt comune cu ale Uniunii Sovietice.[26]

După cum explica Emil Bodnăraș, ambasadorului american la București, în aceeași perioadă:

…România s-a gândit să se retragă din Pactul de la Varșovia, la fel cum făcuseră și albanezii în 1968, dar a ajuns la concluzia că era mai bine să rămână la consiliile Pactului unde, deși nu avea nici o influență în conducerea problemelor militare, putea măcar să pună întrebări și să se mențină informată.[27]

Adesea, politica externă a Iugoslaviei era în conflict cu cea promovată de România, mai ales în ceea ce privește confruntarea URSS-SUA și relațiile Est-Vest. Și competiția dintre cele două state est-europene era uneori fățișă și acerbă, în ceea ce privește interesele lor în țările în curs de dezvoltare. Belgradul își pierduse protejatul egipetan, Nasser, în 1969, iar înlocuitorul acestuia, Anwar al Sadat, era un aliat apropiat al României, fapt care a dus la un considerabil resentiment. Această concurență și afinitățile politice iugoslavo-sovietice s-au manifestat cu claritate în perioada războiului arabo-izraelian din 1967. România a refuzat Moscovei orice ajutor militar –  material sau drept de tranzitare a teritoriului – în schimb Tito i-a acordat dreptul de survolare a teritoriului, folosire a căiilor ferate , a aeroporturilor și porturile, și chiar dreptul de staționare temporară pentru unitățile armatei sovietice (Divizia 106 de Atac Aerian, în Belgrad) în eventualitatea unei redesfășurări a trupelor în regiune pentru a-i sprijini pe clienții arabi.[28] Mai mult, Belgradul a participat la întrunirile ministeriale ale Tratatului de la Varșovia de la care Bucureștiul a fost exclus, unde a condamnat Israelul și SUA și a aprobat tacit atacarea României pentru atitudinea sa lipsită de spirit „frățesc”.[29] Tito a mers și mai departe, asumându-și rolul de agent „sub steag străin”, în manipularea lui Nasser.[30]

Analizele științifice și evaluările serviciilor de informații americane, referitoare la Iugoslavia nu au luat în considerare posibilitatea ca între Moscova și Belgrad să fie mai mult decât ceea ce se vedea, mai ales în ceea ce privește domeniile militar și cel al informațiilor .[31] Deși analiștii au remarcat existența unei înțelegeri sovieto-iugoslave,  fără excepție, interpretările exprimate au găsit o altă explicație decât cea a unei colaborări strânse. Acest lucru a dăunat în special României, în analizarea poziției sale, întrucât mulți dintre analiștii care au evaluat ambele țări, au sfârșit prin a minimaliza independența sa în fața Moscovei si a concluziona că România  încerca o apropiere de URSS.[32]

Astfel, deși, o evaluare CIA din 1965, admitea că Moscova era „unicul furnizor de echipamente militare moderne al Iugoslaviei”, că nu doar cadrele militare iugoslave „se instruiau în URSS”, ci și echipe sovietice se instruiau în Iugoslavia  și că Belgradul era de acord cu Moscova „în majoritatea problemelor de politică externă.”[33] În pofida unor astfel de indicii, potrivit aceleiași evaluări, se concluziona c㠄nu s-au găsit dovezi solide în favoarea unei înțelegeri între URSS și Iugoslavia privind intensificarea cooperării bilaterale și asistența reciprocă în probleme de natură militară.”[34] Asemenea evaluări erau total în contradicție cu rapoartele despre practicile de recrutare folosite de sovietici în rândul participanților străini la programele lor de instruire militară.

Mai mult, după cum menționa un memorandum ulterior al comunității informative a SUA, grupurile de asistență militară sovietice ofereau atât „beneficii deschise, cât și unele acoperite”, sporind dependența de „consilierii și tehnicienii lor, în conjuncție cu marile livrări de armament sofisticat” , perpetuând prezența sovietică și prin includerea unor „alte genuri de consilieri (precum specialiștii în informații ai KGB),” și prin folosirea grupurilor „pentru a furniza informații, pentru atragerea de aliați și citirea pulsului de nemulțumire al armatei.”[35] Memorandumul sublinia că se căutau îndeosebi „relațiile din sfera informativă”, deoarece ofereau „acces la organizațiile informative din țara gazd㔠care permiteau penetrarea sovietică și neutralizarea „uneia din metodele de control al guvernelor cliente asupra activităților subversive sovietice.”[36]

Deși relațiile româno-iugoslave au rămas bune până la moartea lui Tito, cooperarea dintre cele două țări este adesea condiționată și nu a permis niciodată ca Belgradul să fie privit în Statele Unite ca unicul stat european socialist independent de Moscova. La rândul său, concluzionând că diminuarea importanței Iugoslaviei pentru SUA se datora „noilor posibilități pe care SUA le-a câștigat în relațiile cu lumea socialistă”,  în principal cu România, Belgradul și-a concentrat eforturile spre limitarea acestor posibilități, astfel încât Washingtonul să rămână interesat de Belgrad.[37]

 

Întâlnirea  Ceaușescu – Bodnăraș – Tito

Această condiție a ieșit repede la iveală în timpul întrevederii dintre Tito și Ceaușescu, din 24 august 1968, de la granița româno-iugoslavă. Întâlnirea a fost stabilită atât de confidențial încât nici măcar primul ministru, Ion Gheorghe Maurer, nu a fost informat.[38] Ceaușescu, însoțit de Emil Bodnăraș, a adus rapoartele informative cu privire la planurile sovieticilor de a interveni în România, și apoi în Iugoslavia, pornind de la premisa că cei doi „vor trebui să lupte împreună”. El a evidențiat  coeziunea internă din România, în ceea ce privea condamnarea acțiunii sovietice, refuzul de a adopta soluția capitulării asemeni Cehoslovaciei și rezistența militar㠄în fața oricărei tentative de pătrundere pe teritoriul țărilor lor”.[39]

De asemenea, el i-a formulat lui Tito a solicitare precisă. Precizând c㠄nu e chiar egală corelarea forțelor” și că țara sa depinde „într-o anumită măsur㔠de sprijinul Chinei – care a afirmat de două ori c㠄România poate conta pe sprijinul poporului chinez pentru apărarea independenței sale” – Bodnăraș și Ceaușescu l-au întrebat pe Tito dacă pot conta pe el în ceea ce privea asigurarea unicei căii de aprovizionare.

Bodnăraș: Având în vedere cum au procedat în Cehoslovacia, nu putem exclude posibilitatea ca ei să procedeze la fel cu noi. Așa cum a explicat tovarășul Ceaușescu, decizia noastră este fără echivoc. Vom lupta cu armele în mână… În cazul unui atac împotriva României trei frontiere vor fi atacate. Singurul nostru flanc deschis este cel cu Iugoslavia.

Tito: Poate vom fi în spatele frontului.

Bodnăraș: Vom face tot ce ne stă în putință, cu toate mijloacele pe care le avem, ca acest flanc să rămână deschis. Avem în vedere sectorul Timișoara – Turnu Severin. În eventualitatea unor evenimente neprevăzute, am vrea să știm dacă putem conta pe voi că acest culoar va rămâne deschis și va fi apărat.

Tito: La ce vă referiți când spuneți că acest culoar să fie apărat?

Bodnăraș: Dacă se ajunge la asta, nu știm dacă se vor opri pe teritoriul României. Dispunem de forțe care li se vor opune pe teritoriul nostru. Cu toate acestea, ne temem că poate fi o acțiune surpriză care să cuprindă și teritoriul Iugoslaviei.

Tito: Nu vom permite un astfel de lucru. Sunteți convinși că și noi suntem vizați?

Ceaușescu: Aceasta este problema. Prin urmare, aș vrea să încheiem această discuție cu asigurarea că avem o legătură sigură cu voi, întrucât este singura rută prin care ne putem aproviziona cu arme, mijloace de luptă și alte mijloace.

Tito: Este în regulă.[40]

Apoi, Tito a făcut o altă digresiune, punând în discuție acceptul său privind coridorul de aprovizionare. El a citat acordurile juridice internaționale privind predarea armelor de către soldații români în cazul în care aceștia pătrund pe teritoriul Iugoslaviei, astfel încât  URSS-ului „să nu i se ofere pretextul” de „a ne ataca și pe noi”, provocând următoarele discuții:

Bodnăraș: Noi nu intenționăm să părăsim teritoriul nostru. Vom lupta. Coridorul nu este pentru retragerea noastră.

Tito: Pur și simplu, vorbesc din perspectiva reglementărilor juridice internaționale. Mă gândesc la armamentul greu. Cred că putem controla Dunărea.

Bodnăraș: Tovarășul Ceaușescu s-a referit la această legătură, pentru orice eventualitate. Termenul „coridor” nu este tocmai adecvat. Mai precis, dorim să avem contact cu Iugoslavia socialistă.

Ceaușescu: Desigur, principala problemă pentru noi este că trebuie să luptăm, întrucât am luat decizia de a apăra independența țării noastre, în orice condiții. Cu siguranță, acest lucru va necesita eforturi deosebite și, poate, sub diverse modalități. Din multe puncte de vedere, relieful nostru este avantajos, avem Carpații…

Tito: Nu discutăm despre asta. Mă refeream doar la eventualitatea retragerii voastre, având armament greu și analizam această situație din perspectiva reglementărilor juridice internaționale.

Bodnăraș: Nu am cunoștință despre nici o lege care să împiedice partizanatul.

Tito: Să nu vorbim așa, să fim realiști. Mă refer la artileria grea care nu a încăput pe mâinile lor, și care, atunci când sosește pe teritoriul nostru, nu trebuie să fie utilizată de noi, pentru a nu le oferi pretextul de a începe un război și împotriva Iugoslaviei. [...]

Ceaușescu: Dacă România va fi atacată, mai devreme sau mai târziu, și Iugoslavia va fi atacată. [...] [41]

Se pare că Tito nu a acceptat concluziile serviciilor române de informații, potrivit cărora o pătrundere pe teritoriul României va cuprinde și Iugoslavia, și nici asigurările lor că linia de retragere era în România, în munții Carpați. Cu toate acestea, la sfaturile „colaboratorilor săi militari”, el a cerut „restabilirea contactelor dintre serviciile de contra-informații” și instituționalizarea „schimbului de informații”. Ceaușescu a fost de acord, insistând asupra intențiilor agresive ale URSS și asupra necesității unei mai ferme cooperări militare româno-iugoslave. Din nou, Tito a amânat un răspuns, spunând că va aștepta „să vadă cum evoluează situația în următoarele zile”. Apoi, și-a exprimat temerile cu privire la invadarea Iugoslaviei de forțele NATO și ale Tratatului de la Varșovia.

Trebuie să vă spun că pentru noi, situația la frontiera cu Italia este foarte dificilă. Trebuie să ne întărim forțele acolo. Avem informații potrivit cărora armata italiană crede că, în cazul în care Iugoslavia are probleme, va putea redobândi teritoriile iugoslave pe care le-am luat de la ei, la sfârșitul războiului… De asemenea, avem informații că Italia se bazează pe Albania. În Albania se duce o campanie pro-Kosovo și trebuie să ne păstrăm trupele acolo, în continuare. Mai mult, trebuie să ne concentrăm forțele împotriva Bulgariei și Greciei, așadar situația noastră nu este mai bună decât a voastră.[42]

 

Competiția pentru titlul de erou

Liderul iugoslav a oferit apoi interlocutorilor săi români sfaturi în propriul său folos, prin care urmărea să-și întărească poziția de unic opozant al Moscovei, în Balcani, contribuind în același timp la campania sovietică de dezinformare, deja demarată împotriva României, prin care guvernul de la București era prezentat ca fiind ezitant în acțiunea sa de condamnare a invaziei, că se  reconciliase cu Moscova și revenise în Blocul sovietic. Tematica acestei dezinformări se va regăsi în cele mai importante studii și lucrări occidentale, din următorii 40 de ani. În ceea ce privește atitudinea lui Tito, acesta a sfătuit România să-și diminueze opoziția publică față de Moscova:

Cred că ar fi mai bine pentru voi să adoptați poziții pozitive, ca țară socialistă, oricât de des aveți ocazia, și în privința tipului de relații pe care doriți să le aveți cu statele socialiste, de o așa manieră încât nimeni să nu vă poată acuza de comportament negativ, ceea ce ar crea pretexte pentru ceva. Trebuie să confirmați fidelitatea voastră față de Tratatul de la Varșovia, fără a menționa, pentru moment, necesitatea unor progrese, astfel ca ei să nu aibă nici un pretext. Nu li se va oferi nici un pretext pentru a lua măsuri. Știm că presa bulgară, ungară și sovietică va inventa, va spune minciuni. Trebuie să arătați în presa voastră că nimic din ce spun ei nu este adevărat.[43]

Ceaușescu a încheiat discuția refuzând invitația lui Tito de a rămâne să ia masa împreună, pentru discuții detaliate, dată fiind presiunea evenimentelor.

Apoi Tito l-a prevenit, „cu toată sinceritatea”, fără a-i da explicații despre sursa informației: „ai grijă de tine, de siguranța ta, chiar și la București.”

A doua zi, Ceaușescu nu a cugetat prea mult la întâlnirea pe care a avut-o cu Tito. În particular și-a exprimat dezamăgirea că liderul iugoslav i-a oferit în loc de solidaritate, azil.[44] Însă, în fața Comitetului Executiv a declarat doar că iugoslavii:

…ne-au spus că sunt de acord cu noi, dar că ar trebui să avem grijă și să dăm dovadă de cumpătare, singura diferență fiind că ei fac exact invers.

… Ne-au explicat că și ei se află într-o situație dificilă de care italienii ar putea profita, aceștia având unele pretenții teritoriale, precum și albanezii și grecii, care ar putea profita de o anumită stare de fapt.[45]

Nu după mult timp, evaluările și rapoartele făcute de serviciile secrete americane au început imediat să trâmbițeze pe tema „rezistenței îndârjite a iugoslavilor și privind baterea în retragere a României”.[46] Faptul era cu atât mai uimitor cu cât remarcile liderului român fusesrră mult mai „îndrăznețe” și neechivoce în condamnarea invaziei decât expresiile „mai blânde” de „îngrijorarea” pe care le folosise Tito până în acel moment.[47] Era o mare discrepanță între protestele zgomotoase ale lui Tito din occident și acțiunile discrete făcute de Ceaușescu în sprijinul Cehoslovaciei și cu scopul de a pune piedici URSS. În tot acest timp, Bucureștiul condamna invazia, în mod repetat, dar nu mass-media occidentală, ci la consiliile Tratatului de la Varșovia, în interiorul comunității socialiste, și la sesiunile de lucru ale ONU. Discrepanța a fost reflectată și de atacurile din media sovietică în care Ceaușescu a fost „atacat direct, în termeni foarte critici, de presa maghiară și sovietică”, în timp ce Tito nu a fost „atât de expus.”[48]

Era o și mai mare contradicție între rapoartele despre reconcilierea româno – sovietică, presiunile militare sovietice constante și măsurile economice punitive. Moscova nu a exercitat niciun fel de presiune economică asupra Iugoslaviei în urma protestelor politice ale lui Tito. Dimpotrivă, la finele anului 1968, când, după toate aparențele, „atitudinea ostilă manifestată de Uniunea Sovietică față de Iugoslavia atinsese un nivel nemaiauzit de la excomunicarea din Cominform, cu 20 de ani în urmă”, Belgradul și Moscova au încheiat un acord „în vederea unei creșteri semnificative a comerțului în spațiul iugoslav, cu țările semnatare ale Tratatului de la Varșovia”, acord ce prevedea un schimb de mărfuri de bază cu URSS cu 30% peste nivelul estimat pentru 1968.”[49] În plus, „se pare că URSS și aliații săi dădeau garanții că vor menține relații normale”, indiferent de opoziția manifestată public de Tito față de invazie, sugerând că aceasta nu avea de ce să deranjeze cât de puțin Moscova, după cum se anticipase în Occident.

În acest timp, un grup de înalți oficiali ai Departamentului de Stat analizau febril împrejurările ce făceau trimitere la o invazie a României de tipul invaziei Cehoslovaciei, date fiind probele ce indicau comasarea trupelor militare sovietice și ale țărilor Tratatului de la Varșovia la granițele sale, precum și „războiul economic declanșat de sovietici împotriva României”, probe care indicau cu totul altceva decât o reconciliere.[50] Evaluările SUA excludeau posibilitatea ca Iugoslavia să fie complicele Kremlinului. Anomalia nu a condus la o re-examinare mai atentă a relației economice care se îmbunătățise semnificativ. În schimb, CIA descria relația ca fiind „puțin afectată de înrăutățirea relațiilor politice după invazia Cehoslovaciei”, datorit㠄deciziei URSS de a nu exercita presiuni economice”, prezentând, astfel, îmbunătățirea semnificativă a relațiilor ca o lipsă a sancțiunilor.[51]

 

Intervenția președinției americană

În mod paradoxal, în timp ce căuta sprijinul Beijingului, în cadrul comunității socialiste, Bucureștiul a primit ajutorul nesolicitat al Washingtonului, care ar fi putut fi decisiv în schimbarea intențiilor Moscovei de a interveni în România, în perioada august – octombrie 1968.[52] Evaluând intențiile URSS, la o întâlnire a Consiliului de Securitate Națională, pe 23 august, directorul CIA, Richard Helms, a declarat că România „a adoptat una dintre cele mai ferme poziții publice luate de vreun guvern în ce privește Cehoslovacia”, fie el din Orient sau Occident, și că exist㠄temeri bine întemeiate” că URSS ar putea să reacționeze.[53]  Și Președintele Johnson era convins de acest lucru. Imediat, ambasadorul României a primit acces permanent la Secretarul de Stat Dean Rusk și i s-a spus „că-l poate suna pe Secretar direct, în caz că era nevoie.”

În aceeași zi, Rusk îl sunase pe ambasadorul Anatoli Dobrinin pentru a se interesa cu privire la intențiile Moscovei față de România și a lansa un avertisment în acest sens:

În ultimele ore am primit numeroase informații alarmante cu privire la o posibilă invazie sovietică în România. Secretarul de stat a subliniat că aceste informații nu vin de la partea română. Cu siguranță că ambasadorul cunoaște consecințele pe care o asemenea acțiune le-ar avea asupra punctului de vedere al Statelor Unite, mai ales că vine după recenta acțiune sovietică în Cehoslovacia… Acesta a întrebat dacă Dobrinin are informații pe această temă.[54]

Dobrinin își amintește că Rusk l-a avertizat „oarecum pe neașteptate” să nu invadeze României,  afirmând c㠄ar fi fost prea mult” și peste puterea administrației SUA de a controla „opinia publică”.[55]

Moscova nu a dat niciun răspuns. Între timp, Comitetul executiv din România s-a întrunit din nou pe 25 august pentru a discuta noile mișcări ale URSS și ale trupelor aliate.[56] Deosebit de îngrijorătoare erau mișcările celor două divizii sovietice și ale trupelor ungare în estul Ungariei, de la Debrețin către granița cu România, precum și mișcările diviziilor sovietice staționate permanent în RSS Moldovenească, la Chișinău și pregătirile evidente pe care le făceau acestea pentru a trece pe teritoriul românesc.[57] Doi dintre participanți, Gheorghe Stoica și Gheorghe Apostol, și-au exprimat îngrijorarea vecină cu panica, astfel încât Bodnăraș a încheiat ședința afirmând „pentru liniștea lor” că fuseseră luate „toate măsurile” necesare pentru a preîntâmpina un atac militar surpriză din partea celor cinci state membre ale Tratatului de la Varșovia.

Pe 27 august Comitetul politic al Partidului socialist muncitoresc ungar (HWSP) observa că:

Atât iugoslavii, cât și românii au protestat față de guvernele celor cinci țări socialiste cu privire la invazia trupelor aliate pe teritoriul Cehoslovaciei și ambele țări au făcut demersuri militare. Aceste demersuri au un scop politic pe plan intern, dat fiind că sunt menite să vină în sprijinul politicii adoptate de conducere, dar, dintr-o perspectivă obiectivă, acestea sprijină politica anti-sovietică și propaganda imperialiștilor. Efectivele forțelor armate și natura activității lor indica faptul că atât România cât și Iugoslavia se pregătesc în scopuri defensive.

Politica Ungariei față de ambele țări a fost de „respingere fermă a atacurile nedrepte în apărarea pozițiilor noastre corecte” și să se angajeze în luarea de măsuri „pentru a dezvolta și normaliza relațiile noastre bilaterale în domeniul social, cultural, economic și comercial.” Comitetul politic al HWSP a ajuns la concluzia că: „Trebuie să-i informăm pe conducătorii român și iugoslav, într-o manieră corespunzătoare, că propaganda Occidentului privind amenințarea unui atac iminent este neîntemeiată.”[58]

Două zile mai târziu, pe 29 august, Statele Unite, NATO, serviciile de informații ale României și Iugoslaviei au informat la unison că trupele URSS, ale Ungariei și Bulgariei și-au intensificat pregătirile de a se desfășura de-a lungul granițelor cu România. În consecință, colectivul Cehoslovacia din Departamentul de Stat a fost convins s㠄includă planurile pentru evoluțiile care ar afecta România”, inclusiv pregătirile pentru „planurile corespunzătoare de contingență în eventualitatea unei acțiuni militare sovietice în România.”[59] Cât de serios lua în considerare această posibilitate administrația Johnson este reflectat de faptul că consilierul președintelui a luat chiar măsura extraordinară de a întocmi proiectul unei declarații de condamnare a atacului împotriva României:

Lumea este șocată de vestea că Uniunea Sovietică și câțiva dintre sateliții săi au întreprins încă o agresiune brutală împotriva unui stat independent din Europa. Atacul împotriva României și invazia Cehoslovaciei, care l-a precedat, dovedesc o ignorare gravă a integrității și suveranității unor națiuni independente. Această acțiune este total opusă declarațiilor repetate ale guvernului sovietic care condamnă amestecul în afacerile interne ale altor state.[60]

Acest mesaj reitera c㠄atacul asupra României din partea Uniunii Sovietice și a aliaților săi ridica probleme adânci și grave” și va genera un răspuns internațional.

Pe 30 august, ambasadorii sovietici acreditați în cele patru state importante membre NATO și-au programat întâlniri simultane pentru a doua zi. O mișcare similară a precedat anunțul privind acțiunea militară în Cehoslovacia după ce aceasta se afla deja în plină desfășurare de câteva ore. Semnalele primite de Agenția Națională de Securitate arătau și ele dovezile unei posibile „mișcări a sovieticilor în România” pentru „a-l aduce pe Ceaușescu pe linie”:

Casa Albă a fost preocupată de această posibilitate încă de pe data de 23. România a dus o politică externă independentă încă din 1964, iar în timpul crizei din Cehoslovacia a sprijinit guvernul Dubcek (singura din Blocul Sovietic). Mișcările de trupe sovietice din zonele periferice României pot fi interpretate ca reprezentând o amenințare pentru această țară.[61]

Administrația Johnson a decis să preîntâmpine acțiunea Kremlinului cu angajamente răspicate și credibile că va declanșa represalii grave. Rusk l-a convocat urgent pe Dobrinin la o întâlnire ,în cursul aceleiași seri (la ora 21.00). Cu o oră înaintea întâlnirii, într-o declarație televizată,  președintele Johnson a făcut o referire cu privire la Europa de est, avertizând că vor fi repercusiuni cumplite în cazul în care Moscova ar „elibera câinii războiului”, cu referire directă la „temerile legate de posibilitatea ca sovieticii să intervină în România”.[62] Ulterior,Rusk i-a informat pe români că Washingtonul primise „informații complexe în cursul acelei zile care nu ne-au plăcut deloc” și, prin urmare, a fost obligat să acționeze rapid.[63]

Rusk a trecut direct la subiect cu reprezentantul sovietic, indicând lipsa unui răspuns la solicitarea formulată de SUA privind exprimarea intențiilor pe care le avea URSS. Dimpotrivă, a evidențiat Rusk:

… noi primim în continuare informări deranjante și în ultimele 24 de ore am primit numeroase rapoarte privind mișcarea trupelor, incidente la frontieră etc. El a întrebat dacă ambasadorul avea vreo justificare să-i dea asigurări că nu intenționau să declanșeze o acțiune împotriva României… Secretarul a afirmat că, dacă se avea în vedere o asemenea acțiune, atunci, în numele întregii lumi, îi cere să nu o ducă la bun sfârșit. Consecințele unei asemenea acțiuni asupra afacerilor internaționale ar fi inimaginabile.[64]

Încercând să îndepărteze temerile cu privire la isteria iscată în jurul României, „Dobrinin a întrebat dacă românii sunt de aceeași părere”, răspunsul primit fiind că Washingtonul „nu deține niciun fel de informații de la români.”

„Pentru a face ceea ce era corect”, președintele Johnson „a emis un avertisment public către URSS, în prima săptămână din septembrie”, iar „invazia asupra României nu a mai avut loc”.[65]

Într-adevăr, Rusk a informat Consiliul Național de Securitate, la ședința din 4 septembrie,  că deși sovieticii bătuseră în retragere imediat după discursul președintelui Johnson, „nu putem fi siguri că sovietici nu vor ataca Berlinul sau România în zilele următoare. Generalul Wheeler a împărtășit și el această îngrijorare, explicând că:

19 divizii sovietice vor putea intra în România în decurs de două-trei zile. Această forță poate înăbuși rapid orice opoziție românească. Vor exista puține informații ale serviciilor de spionaj. Vom putea însă să detectăm mișcările avioanelor sovietice.[66]

Intențiile Pactului de la Varșovia vizavi de hotărârea României

Peste câțiva ani, deși negând intenția „serioas㔠privind o eventuală invazie și denaturând dezacordul sovietic cu Bucureștiul ca fiind limitat la „refuzul acestuia de a lua parte la acțiunea comună a Pactului împotriva Cehoslovaciei”, ambasadorul sovietic a confirmat că existau motive legitime de îngrijorare. Dobrinin, care avea să părăsească în sfârșit Washingtonul,  în anul 1986, pentru a conduce Departamentul internațional care coordona și superviza operațiunile de dezinformare, a informat că trupele sovietice erau într-adevăr „angajate în manevre tactice demonstrative” de-a lungul frontierei cu România, care erau „atent monitorizate” de serviciile secrete occidentale, astfel încât „informațiile cu privire la acestea au ajuns repede la președintele Johnson.”[67]

Cu siguranță, așteptările legate de o mișcare împotriva României erau larg răspândite în rândul forțelor sovietice și ale statelor membre ale Tratatului de la Varșovia care au participat la invazia Cehoslovaciei. Pe 26 august, ministrul polonez al apărării, Generalul Wojciech Iaruzelski, a declarat auditoriului său de la Academia Statului Major General al Poloniei că România va avea de suferit pentru lipsa de obediență și c㠄trebuie să se supună ordinelor sau să suporte consecințele.”[68] Aproape patruzeci de ani mai târziu, pe când susținea că nu a făcut parte din grupul de decizie și strategie al Tratatului de la Varșovia, Iaruzelski și-a amintit c㠄la timpul respectiv și, de asemenea, ulterior, s-au vehiculat unele informații potrivit cărora forțele noastre se puteau folosi de un „fir” pentru a invada România și pentru a scăpa de Ceaușescu”, informații care „probabil” c㠄reprezentau intențiile unor persoane.” [69] Recunoașterea lui Jarujelski este și mai interesantă având în vedere că el a respins în mod repetat propunerea României de a se uni pentru a contrabalansa dominația sovietică, a denaturat frecvent pozițiile (militare și politice) ale României în fața conducerii partidului și guvernului polonez și lucra, se pare, pentru spionajul militar sovietic.[70]

Un fost ofițer GRU aflat la vremea respectivă la comandă, considera că era „destul de evident” că armata sovietic㠄va invada România”.[71] Motivele pentru care s-au întors atât de rapid împotriva ei erau „foarte convingătoare”. Acestea conțineau denunțarea de către România a intervenției în Cehoslovacia ca fiind „un act de agresiune”, refuzul ei de a permite trupelor statelor Tratatului de la Varșovia să desfășoare misiuni pe teritoriul său, declarația că, „în eventualitatea unui război în Europa, va decide în mod independent dacă va intra sau nu în război și de partea cui” și exercitarea dreptului de veto pentru crearea unei legături pe teritoriul său între URSS și Bulgaria pentru transferul trupelor. [72] Astfel, este ușor de înțeles de ce Administrația Johnson a depus eforturi atât de mari „pentru a sublinia gravitatea acestei probleme”.

Potrivit arhivelor Departamentului de Stat, Rusk a declarat că Washingtonul „era foarte îngrijorat”, iar Dobrinin „nu ar trebui să interpreteze greșit atitudinea lor moderată”. Statele Unite doreau să specifice clar, „în cei mai duri termeni”, că se așteptau ca Uniunea Sovietic㠄să nu mai ia în calcul pe viitor utilizarea forței militare împotriva oricăror țări din estul Europei.” [73] Dobrinin își amintește că Rusk și-a exprimat îngrijorarea în termeni emoționali: „În numele omenirii, vă cerem să nu invadați România, deoarece consecințele vor fi imposibil de prevăzut” și „vor fi dezastruoase pentru relațiile sovieto-americane și pentru întreaga lume.”[74]

A doua zi, într-un mesaj urgent, asistentul special al președintelui observa c㠄dacă avea să se întâmple ceva în România, acest lucru se putea întâmpla în prima săptămâna a lunii septembrie”, altfel spus, exact conform planificării furnizate Bucureștiului de către ofițerul polonez din grupul de strategie al Tratatului de la Varșovia.[75] Mesajul era însoțită de o scrisoare a președintelui Johnson adresată șefului statului, Alexei Kosîgin, invocând posibilitatea unui al treilea Război Mondial în cazul în care Moscova invada România:

De două ori în decursul vieții dumneavoastră și al vieții mele ne-am confruntat cu un război mondial, provocat de evenimente care s-au petrecut în estul Europei…. Așa cum secretarul Rusk sublinia în discuția cu ambasadorul Dobrinin, sper că guvernul dumneavoastră se va abține, dacă se pune problema unei intervenții militare în România sau în orice altă țară din Europa de est.[76]

În același timp, Rostow i-a comunicat președintelui Johnson că, deși „există puține informații adiționale” asupra amenințării militare sovietice la adresa României:

Rețeaua meteorologică a forțelor aeriene sovietice a difuzat condițiile meteorologice din România și Iugoslavia, începând din 28 august, sugerând prin aceasta că se așteaptă să fie efectuate zboruri în Balcani… În același timp, rapoartele meteorologice despre Cehoslovacia s-au diminuat considerabil. [77]

În 24 de ore, Dobrinin s-a întors cu răspunsul oficial al URSS, însă nu scris, ci verbal. Se declara oficial, pentru prima dată de la începutul crizei, în urmă cu 10 zile, c㠄temerile și informațiile privind intervenția militară a URSS împotriva României erau total nefondate.” [78] Dobrinin se referă la atacul indirect al Moscovei asupra credibilității României în declarația sa c㠄rapoartele despre viitoare deplasări de forțe sovietice în România sunt create special de anumite cercuri pentru a induce în eroare guvernul american și ele nu corespund realității.”[79] Operațiunile deschise de recunoaștere și pregătirile pentru traversarea frontierei cu România s-au oprit într-o săptămână.

Ulterior, Rusk le-a spus românilor că au avut „patru cărți” de jucat împotriva Moscovei. Din păcate, primele dou㠖 „conștiința sovieticilor și a aliaților din cadrul Tratatului de la Varșovia” și „reacția furioasă a opiniei publice mondiale” – se dovediseră deja inutile în cazul Cehoslovaciei.[80] Celelalte două cărți, unitatea și „atitudinea poporului român” și „faptul că o invazie în România ar risca o rupere a relațiilor dintre URSS și Occident” (la care Rusk a adăugat asigurarea sa „că o repetare a acțiunii sovieticilor în România ar provoca o reacție mult mai puternică din partea Occidentului decât în cazul Cehoslovaciei”) au fost cele care au constituit, într-adevăr, atuurile României. [81]

După cum se menționa în unul din rapoartele CIA ulterioare invaziei, controlul sovietic asupra sateliților săi funcționa numai dacă erau îndeplinite patru precondiții:

·         Partidul comunist trebuie să dețină monopolul puterii;

·         Dorința sovieticilor de a interveni militar trebuie să fie credibilă;

·         Legătura dintre partid și popor trebuie să fie ruptă; [și]

·         Conducerea locală trebuie să fie capabilă de divizare.[82]

Primele două precondiții – sau vulnerabilități din perspectiva regimului țint㠖 existau cu siguranță și în cazul României. Ultimele două au reprezentat ținta „măsurilor active” sovietice pe tot parcursul războiului rece.  Chinezii aveau o opinie similară în privința importanței unității românilor. La observația lui Maurer că România era doar o țară mică, Kang Sheng a ripostat: „India este o țară mare, dar nu este unită; România este o țară mică, dar este unită. În acest caz, care dintre ele este mai mare?”[83]

 

Larry Watts / Fereste-ma, Doamne, de prieteni. Razboiul clandestin al blocului sovietic cu Romania

Editura Rao, Bucuresti, 2012 via Ziaristi Online

 


[1] „Cuvîntul tovarășului Nicolae Ceaușescu”, Scânteia, 22 august 1968.

[2] Brucan și Bârlădeanu au insistat pe această direcție, după 1989. Vezi: Silviu Brucan, Generația irosită, București, Editura Hogistra, 1993 și interviul cu Bârlădeanu în Betea (2008), p. 162. Bârlădeanu afirmă că Ceaușescu „își pierduse controlul” și nu era momentul ca „după ce ai înfruntat tigrul, să-l mai tragi și de coadă”.

[3] USSR Resorts to Invasion in Czechoslovak Crisis, 23 august 1968 (declasificat: 14 martie 2007), p. 5, „Strategic Warning and the Role of Intelligence: Lessons Learned From The 1968 Soviet Invasion of Czechoslovakia,” 13 aprilie 2010, CIA.

[4] Vezi interviul lui Ion Gheorghe Maurer în Betea (2008), p. 332-333. După 1989, Maurer, influențat evident de convingerea sa că Ceaușescu încercase să-l omoare în 1972, a recunoscut cu greu c㠄riscul enorm” pe care și-l asumase Ceaușescu a adus „mari beneficii” României și au ajutat-o să împiedice invazia sovietică.

[5] Spre exemplu, reprezentantul Românie la ONU, Corneliu Mănescu, a recunoscut că el a fost cel care a sugerat să nu se facă mare propagandă la ONU, referitor la invazie. Vezi interviul lui din Betea (2008), p. 585. Conform lui Mănescu, Paul Niculescu Mizil și alții au afirmat eronat în scrierile post 1989 că se decisese în Comitetul Executiv să nu se facă valuri „când el fusese de fapt acela care propusese asta.” De asemenea, Mănescu i-a sugerat lui Ceaușescu să-l trimită pe Maurer la Cluj „ca să domolească afirmațiile agresive și senzaționale” din discursul său, din 22 august. Op. cit., p. 584. Maurer a primit cu siguranță instrucțiuni să nu intre neapărat în conflict cu Moscova, iar misiunea lui a fost aceea de a întări poziția României împotriva invaziei și hotărârea să se apere.

[6] Kramer (2001), p. 327. Kramer, încercând să înțeleagă atât  dezinformările cât și înregistrările oficiale, a sfârșit prin a admite că au existat anumite respingeri și dezaprobări, și că Ceaușescu „a încetat să mai critice public intervenția” menținându-și opinia negativă care era reflectată în media românească. Dezinformarea sovietică a accentuat tema c㠄se lăsase dus de val” și impusese astfel statutul de politică oficială.

[7] MOL, MKS, 288, fond 4, dosar nr. 94, f. 16; Retegan (2000), p. 189.

[8] Raportul privind „Situația Republicii Socialiste România și Influența Imperialistă asupra acestei țări”, BstU, MfS, dosar ZAIG 5481, f. 1-38; Herbstritt și Olaru (2005).

[9] Liu și Mastny (2004), p.111. Declarația lui Zhu Ankang, fost ambasador în Iugoslavia și Ungaria.

[10] Ibidem, p.44. Declarația lui Aurel Budura, fost ambasador în China.

[11] „România avea 1.500 mile de dușmani” și „150 mile de coastă marină ce nu putea fi apărată”, în timp ce forțele Tratatului de la Varșovia derulau manevre la scară largă, la frontierele României, între 26 august și 6 septembrie 1968. Lendvai (1969) p.366

[12] Retegan (2000), p. 192

[13] Ibidem.

[14] Liu și Mastny (2004), p.111. Ulterior, Maurer a spus c㠄declarația lui Ciu a reprezentat cel mai important sprijin acordat României într-unul din cele mai mari momente de cumpănă a țării”. Declarația lui u Ankang, fost ambasador chinez în Iugoslavia și Ungaria.

[15] Comitetul a remarcat că guvernul iugoslav și-a deteriorat relațiile cu SUA, acestea devenind „nesemnificative”, datorită faptului că era orientat spre menținerea unor relații separate și strânse cu URSS și țările est-europene,  c㠄a rupt” „anumite relații de  care depind în mod direct de SUA- porumb și alte produse agricole, livrări de produse militare, credite pentru investiții” și, parțial, datorită distanței geografice. Deși nu exista o strategie vizibilă, această atitudine nega ceea ce era foarte evident la sfârșitul anilor 50, respectiv „lipsa unei cooperări practice cu SUA”, pe de o parte și „relațiile tot mai strânse cu URSS și alte state socialiste”, pe de altă parte. Raport privind relațiile RSFI-SUA și concluziile Comitetului Federal Executiv, 18 iulie 1964, Arhivele iugoslave, fond nr. VOT, dosar nr. IX, Tema nr. 109-V 1964, CWIHP, Iugoslavia în Războiul Rece.

[16] William E.Griffith, Relațiile chino-sovietice, 1964-1965, Cambridge, MIT Press, 1967, p.34; Perspectivele independenței Europei de Est: CIA, Biroul pentru Estimări Naționale, Memorandum special Nr. 10-65, 18 februarie1965 (declasificat pe 16 august 2000), pp. Ii și 14, www.foia.cia.gow.

[17] Raport privind relațiile RSFI-SUA și concluziile Comitetului Federal Executiv (1964), CWIHP. „Declarația de independență a României”, din aprilie 1964 și discuțiile la nivel înalt între oficialii români și administrația Johnson, în mai, privind relația est-vest și evenimentele din interiorului Blocului, precum și relatările internaționale din perioada respectivă. Interesant, Belgradul considera c㠄nivelul modest de înțelegere” cu SUA privind „o serie de problematici mondiale” constituia doar un factor „restrictiv” al cooperării americano-iugoslave .

[18] „Bridges to Eastern Europe,” Memorandum către DCI, 25 iunie 1964, anexele G și H, p. 16-17, CIA.

[19] De exemplu, Tito era „unul dintre cei mai puternici suporteri ai Moscovei în disputa chino-sovietică.” National Intelligence Estimate: Prospects for the International Communist Movement (1964), p. 7, CIA.

[20] Biroul pentru Informații Curente, Raport Special: Politica Iugoslaviei față de Lumea Comunistă, 21 mai 1965 (declasificat în 02.05.2002), p.7, CIA.

[21] Telegrama ambasadei SUA la Belgrad către Departamentul de Stat, Belgrad, 29 decembrie 1967, 165Z , Document 187, FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, vol. XVII.

[22] Raport Special: Politica Iugoslaviei față de Lumea Comunistă, (1965), p.5, CIA; Barnett (2006), p. 138.

[23] Ibidem. Vezi și: The Yugoslav Military Elite, publicația RAND pregătită de biroul pentru Analize Politice și regionale, CIA, 1 februarie 1977 (declasificat: 22 iunie 2004), CIA

[24] Simbolic pentru această schimbare este faptul că, imediat dup㠄excluderea Iugoslaviei din COMINFORM, în 1948, a fost înființat un program de schimb de informații militare între SUA și ministerul iugoslav al apărării,” dar „înțelegerea a fost anulată în august 1955 când Belgradul și-a normalizat relațiile cu Moscova”. Intelligence „Memorandum: The Situation in Czechoslovakia and Rumania (As of 1500 EDT), 4 septembrie 1968 (declasificat: septembrie 2004), p. 4, “Strategic Warning and the Role of Intelligence” (2010), CIA.

[25] Nora Beloff, Moștenirea defectuoasă a lui Tito, Londra, Victor Gollanz, 1985, p.173.

[26] Beloff (1985), p. 176.

[27] Discuția Bodnăraș-Barnes (1974), p. 4, CWIHP.

[28] Spre deosebire de România, Iugoslavia „a declarat că este întru totul de partea arabilor, în timpul și după terminarea războiului din iunie, adesea opunându-se intereselor SUA în regiune” și „a adoptat în regiune politici care adesea coincideau și le completau pe cele ale URSS”. Iugoslavia: O evaluare informativă (ca reacție la NSSM 129) CIA, Biroul de Estimări Naționale, reprezentanți ai Comunității de Informații care au apărut la principalele dezbateri ale comunității, 27 iulie 1971 (declasificat: 21 septembrie 1999), p.52, CIA.

[29] Ambele părți au avut aceleași poziții în timpul războiului din Octombrie 1973, din Orientul Mijlociu.

[30] Înregistrările poloneze ale Întrunirii Liderilor Blocului Sovietic (și Tito), la Budapesta, 11-12 iulie 1967, KCPZPR, XI A/13, AAN, Varșovia, James G.Hershberg, Blocul Sovietic și consecințele Războiului din iunie 1967: Documente selecționate din arhivele poloneze și românești, CWIHP e-Dosar nr.13.

[31] Se pare că exista o cooperare în domeniul informațiilor mult mai strânsă decât se credea. Neil Barnett, Tito, Londra, Haus Publishing, 2006, p.138.

[32] Acesta a fost un fenomen obișnuit în perioada Războiului Rece, când comunitățile academice și cele informative includeau toate statele comuniste non-sovietice într-o singură categorie, de „est-europene” ,cu subcategoria „balcanică”, urmând modelul instituțiilor și practicilor sovietice.  Astfel, „specialiștii est-europeni” erau responsabili pentru toate statele comuniste non-sovietice, cu „specialiști balcanici” responsabili pentru Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia și Albania, în ciuda diferențelor extreme de ordin cultural, politic, economic și lingvistic pe care foarte puțini specialiști le stăpâneau.

[33] CIA, Office of Current Intelligence, Raport Special: Politicile Iugoslaviei în Lumea Comunistă, 21 mai 1965 (declasificat în 02.05.2002), p. 5,7

[34] Ibidem, p.7 . CIA a menționat în acest raport c㠄aparenta determinare a Belgradului de a evita o situație dificilă în ceea ce privește alinierea cu armata sovietic㔠poate fi zdruncinată de eșecul ei în a încheia cu SUA acorduri satisfăcătoare privind piese de schimb și echipamente noi”. Se pare că CIA a ignorat aceste implicații când Belgradul a eșuat în următorii ani.

[35] Soviet Foreign Military Assistance: Interagency Intelligence Memorandum (NI IIM 87-10004C), mai 1987 (informare din 1 aprilie 1987), p. 18-19, CIA.

[36] Ibid.

[37] Raport privind relațiile RSFI-SUA și concluziile Comitetului Federal Executiv, 18 iulie 1964, Arhivele iugoslave, fond nr. VOT, dosar nr. IX, Tema nr. 109-V 1964, CWIHP, Iugoslavia în Războiul Rece. Spre sfârșitul anilor 70, păstrarea „avantajului Iugoslaviei” în relațiile cu SUA, însemna colaborarea cu Moscova și Budapesta pentru limitarea relațiilor româno-americane (și a legăturilor României cu Occidentul, în general..

[38] Maurer și-a exprimat ulterior surprinderea și opoziția față de această întâlnire. Betea (2008), p. 332-333. Nici ministrul de externe, Mănescu, nu a fost informat. Op. cit., pp. 584-585.

[39] O stenogramă a discuției este reprodusă de Ioan Scurtu, în „Unanimitate deplină pentru condamnarea intervenției”, în Dosarele Istoriei nr. 8 (24)/1998, București, p.50-58). O versiune scurtă este realizată de Ioan Scurtu, „Ceaușescu către Tito: Suntem hotărâți să apărăm independența țării”, Magazin istoric, nr.2,  1998, la www. magazinistoric.ro.

[40] Ibid.

[41] Ibid.

[42] Ibid.

[43] Ibidem. Oficialul iugoslav a subliniat diferența dintre atitudinea șovăitoare a României și cea consecventă a Iugoslaviei, generalizând o schimbare inexistentă a politicii, pe baza absenței demonstrațiilor în masă. Vezi: D.Hanekovic în Vjesnik (Belgrad), 28 septembrie 1968.

[44] Conform lui Corneliu Mănescu, reprezentant al României la ONu în acea perioadă, promisiunea lui Tito de a ne „deschide granițele, dezarma și a oferi azil politic” era echivalentă cu „internarea în lagăre, fără a folosi cuvântul lagăr.”Betea (2008), p. 584.

[45] Stenograma întâlnirii Comitetului executiv al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, 25 august 1968, ANIC, CC al PCR/Cancelarie, dosar nr. 135/1968, f. 6 – 29

[46] Ermarth (1969), p. 120. Belgradul s-a aliniat chiar ostentativ la poziția Statelor Unite, solicitând o întâlnire a Consiliului de securitate al ONU pe această temă, la care România se opusese dată fiind  împotrivirea conducerii Cehoslovaciei (care din cauza lipsei unei alternative imediate, i-au retras temporar pe Dubèek și Svoboda). Belgradul și-a retras apoi tacit sprijinul pentru o asemenea reuniune, distanțându-se aparent de poziția Bucureștiului.

[47] Vezi: USSR-Czechoslovakia (Information of 2300 EDT), 22 august 1968 (declasificat:15 ianuarie 2004), p. 3; USSR Resorts to Invasion in Czechoslovak Crisis (1968), p. 5, ambele în colecția “Strategic Warning and the Role of Intelligence” (2010), CIA. CIA l-a scuzat pe Tito pentru linia sa „mai moderat㔠ca fiind probabil „o reflecție a îngrijorării că  mișcările s-ar fi putut răspândi în Iugoslavia.” Deci se implica faptul că liderul român nu împărtășea griji similare. Se pare că SUA l-au întrebat pe Tito în legătură cu această linie mai moderată, astfel încât el l-a informat pe ambasadorul american de la Belgrad, curând după aceea, „că Iugoslavia va intensifica condamnarea puternică a intervenției sovietice.”

[48] Czechoslovak Crisis Inflames Divisions in Eastern Europe, Weekly Summary, 30 august 1968 (declasificat: 29 septembrie 2008), p. 7, „Strategic Warning and the Role of Intelligence: Lessons Learned From The 1968 Soviet Invasion of Czechoslovakia” (2010), CIA. Greul atacurilor împotriva României a fost dus de „presa din URSS, Ungaria și Bulgaria.”

[49] Ermarth (1969), p. 120; Intelligence Memorandum: Economic Relations between Yugoslavia and the Warsaw Pact Countries (ER IM 69-5), 1 ianuarie 1969 (declasificat la 11 decembrie 1998). Analiza economică sovietică, Biroul de cercetare economică, coordonat de Biroul de informații, p. 15, CIA. Comerțul cu țările membre ale Tratatului, programat să crească de la 900 milioane USD în 1968, la 1,1 miliarde USD în 1969 a sporit de fapt mai mult, în timp ce schimbul de mărfuri cu URSS a crescut la 500 milioane USD.

[50] Nota Președintelui Grupului Regional Interdepartamental pentru Afaceri Europene (Leddy) către Sub-secretarul de Stat (Katzenbach), Washington, 1 octombrie 1968, Documentul 23, FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, vol. XVII.

[51] Intelligence Memorandum: Economic Relations Between Yugoslavia and the Warsaw Pact Countries (1969), p. 15. Vezi și: Soviet Use of Economic Relations for Political Purposes, 9 mai 1983 (declasificat: 21 februarie 2001), p. 5-6, CIA.

[52] O propunere a Casei Albe din iulie 1968 pentru coordonarea cu România și Iugoslavia în scopul descurajării acțiunii militare împotriva Cehoslovaciei ridică posibilitatea ca asemenea discuții neoficiale să fi existat, chiar și anterior.

[53] Rezumatul întâlnirii, Cabinet Room, Washington, 23 august 19’68, Document 85, FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, vol. XVII. Reprezentantul Pentagonului, generalul Wheeler, a subliniat teama Moscovei de a pierde controlul din moment ce „pierduse deja Iugoslavia, iar România devenise complet independentă în partea de politică externă”

[54]Minuta discuției, 23 august 1968, Document 87 in op. cit. Dean Rusk a constatat c㠄Dobrinin a declarat că nici nu a văzut, nici nu a auzit de vreo intenție a URSS privind o acțiune împotriva României și că nici nu crede aceste informații. Dimpotrivă, Moscova i-a trimis urări călduroase cu ocazia Zilei Naționale.”

[55] Anatoly Dobrinin, In Confidence: Moscow’s Ambassador to Six American Cold War Presidents, Seattle, University of Washington, 2001, p. 181.

[56] Stenograma Întâlnirii Comitetului executiv al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, 25 august 1968, ANIC, Cancelaria, dosar nr. 135/1968, ff.6 – 29.

[57] Forțele SUA responsabile de criză au menționat „o varietatea de rapoarte” privitoare „la posibilitatea unei mișcări militare sovietice împotriva României, „inclusiv deplasarea unor forțe sovietice și maghiare între rîul Tisa și frontiera României.” Situation Report, 0600 hours EDT, 24 august 1968, Department of State Czech Task Force, în “Strategic Warning and the Role of Intelligence” (2010), CIA. Însă, prin categorisirea rapoartelor ca având diverse grade de „credibilitate”, raportul implica faptul că nivelul de încredere era redus reducând importanța observației din același raport că anumite „servicii de informații sunt neliniștite de rapoartele despre mișcări de trupe ale Pactului de la Varșovia înspre România” și anularea unei vizite oficiale sovietice „la București din cauza „unor mari evenimente care vor avea lua curând acolo.”

[58] Retegan (2000), p. 203-4; M-K-S, 288, fond 5, dosar nr. 471, f. 50-51 și 62.

[59] Expansion of Czechoslovak Task Force to Include Romanian Contingency, Dean Rusk, Memorandum pentru președinte, 29 august 1968, „Strategic Warning and the Role of Intelligence: Lessons Learned From The 1968 Soviet Invasion of Czechoslovakia” (2010), CIA.

[60] Ibidem, p. 2.

[61] Thomas R. Johnson, American Cryptology during the Cold War, 1945-1989, Book II: Centralization Wins, 1960-1972, National Security Agency, Center for Cryptologic History, 1995 (declasificat: 9 iulie 2007), p. 462, National Security Archive Electronic Briefing Book No. 260, www.gwu.edu.

[62] Textul discursului apare în Public Papers of the President of The United States: Lyndon B. Johnson, 1968 –69, Book II, pp. 917-920; Doc. 166, Telegrama Departamentului de Stat către Ambasada SUA în România, 31 august 1968, Conversația Bogdan – Leddy, semnată de Rusk, transmisă și la Moscova, Belgrad, Praga.

[63] Minuta discuției, SecDel/MC/13, New York, 1 octombrie 1968, Document 170 in op. cit. despre întâlnirea pe tema situației din Europa de Est dintre Rusk, ambasadorul Buffin, asistent Sisco, Kaplan EUR/EE, DeSeabra (translator), ministrul de externe Mănescu, adjunctul ministrului de externe Malița, ambasadorul Bogdan, ambasadorul la ONU Diaconescu, Celac (translator).

[64] Minuta discuției, 30 august 68, 9 pm, Document 165 in op. cit.  Ambasadorul Llewellyn Thompson, un mare suporter al politicilor Departamentului de Stat concentrate pe sovietici, a participat de asemenea la întâlnirea Rusk-Dobrinin.

[65] Johnson (1995), p. 462. Dobrinin „ a spus că el nu primise nici un fel de instrucțiuni în acea privință”, dar, ca un punct de vedere personal, considera că Moscova „nu va face nici o mișcare împotriva României”, ca urmare a avertismentului lui Rusk. Vezi: Walt Rostow către Președinte, 30 august 1968, CIA, „Strategic Warning and the Role of Intelligence: Lessons Learned From the 1968 Soviet Invasion of Czechoslovakia” (2010), CIA.

[66] Note din cea de-a 59-a ședință a Consiliului Național de Securitate, septembrie 4, 1968 (extrase), Washington, 7:25 PM, Document No. 125, în Navrátil (1998), p. 494. Vezi și: FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, vol. XVII, Washington DC, US GPO, 1996, pp. 272-278. Rusk a subliniat din nou că: „românii nu lansaseră povești despre false amenințări”.

[67] Dobrinin (1995), p. 178-183.

[68] Comentariul lui Jarujelski aș cum a fost citat în Immediate Warsaw, Telegram no. FOE 144, 19 noiembrie 1968, BNA, PRO, PREM 13/2638.

[69] Răspunsul dat de Generalul Iaruzelski lui David Dastych, Varșovia, 14 iunie 2007, la întrebarea pusă de autor. Amintirile lui Iaruzelski trebuie analizate cu grijă. Este interesant totuși că el a re-afirmat dezinformarea sovietică privind o ofensivă din Occident (Germania) a justificat invazia și că opoziția României față de Moscova, chiar “în aspecte minore”, a fost ridicolă, înainte de a afirma că regimul lui Ceaușescu era “regim stalinist, dur și caracterizat de cultul personalității”, fapt ne-adevărat în 1968, când Ceaușescu era încă pe linia deschisă de Gheorghiu Dej a liberalizării. Afirmația lui Iaruzelski c㠄Ungurii au unele motive să se opună lui Ceaușescu”, a fost in deplină conformitate cu dezinformarea că ostilitatea a fost dirijată împotriva liderului român și nu a politicii independente și anti-sovietice atât de populare.

[70] Vezi de ex.: Interviul colonelului Ryszard Kuklinski la CIA, “Jaruzelski’s Attitude, Behavior and Style,” (publicat parțial: HR70-14, 19 August 2008), p. 47, în “Preparing for Martial Law: Through the Eyes of Colonel Ryszard Kuklinski,” CIA; Marek Jan Chodakiewicz, “The Jaruzelski Case: The Ascent of Agent ‘Wolski’,” World Politics Review, 12 decembrie 2006, “The General’s Dark Past” Warsaw Voice, 15 iunie 2005.

[71] Viktor Suvorov, Inside the Soviet Army, New York, Berkeley Books, 1982, p. 7.

[72] Op. cit. p.8. Oportunitatea nu reprezenta o problemă deoarece, spre deosebire de Cehoslovacia care avea graniță cu NATO (și cu Austria, care era neutră), „România nu avea nici speranța teoretică  de a primi ajutor din partea Occidentului.”

[73] Memorandum al discuției, 30 august 68, Document 165, FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, volum XVII.

[74] Dobrynin (2001), p. 183.

[75] Nota a fost întocmită de Secretarul de Stat Rusk și de Secretarul Apărării, Clark Clifford. O săptămână mai târziu, Președintele Johnson și Dean Rusk au informat conducerea Congresului că se părea c㠄sovieticii ar putea intra în România”, după care  Johnson a transmis avertismente publice și private și „asigurarea verbal㔠a Ambasadorului Dobrinin că forțele sovietice nu vor intra în România (sau Berlin).  Secretarul Clifford a 0065plicat că în timp ce „nu exista „nici o dovadă despre vreo intervenție imediată  în România”, Pactul își arătase capacitatea de a se deplasa rapid și existau „șapte divizii în Ungaria, 12 în Bulgaria” și „18 în URSS.” Președintele Johnson a adăugat apoi că administrația rămânea îngrijorat㠄că poate vor dori să facă curățenie în același timp în Iugoslavia, Românai și Cehoslovacia.” Notes on President’s Meeting with House Leadership on Monday, septembrie 9, 1968, p. 1-2, 4, „Strategic Warning and the Role of Intelligence” (2010), CIA.

[76] Telegrama de la Asistentul special al Președintelui (Rostow) adresată Președintelui Johnson, în Texas, 31 august 1968, 1801Z, Document 91, FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, Vol. XVII. Scrisoarea către Kosîgin, marcat㠄secret, sensibil, personal,” era aprobată de Departamentul de Stat și cel al Apărării. Deși nu se știe dacă scrisoarea a fost vreodată trimisă, date fiind amintirile lui Dobrinin privind avertismentele formulate de SUA, mesajul pe care îl conținea a ajuns în mod cert la destinatar.

[77] Cele mai recente aprecieri asupra situației din Europa de Est (As Of 8:30 AM EDT), 31 august 1968, Walt Rostow către președinte, p. 2, punctele 7 și 8, “Strategic Warning and the Role of Intelligence: Lessons Learned From The 1968 Soviet Invasion of Czechoslovakia” (2010), CIA.

[78] Telegrama de la Asistentul special al Președintelui (Rostow) adresată Președintelui Johnson, 1 septembrie 1968, 0344Z, Document 167 in op. cit. Telegrama a fost primită la ferma lui LBJ pe 31 august, ora 11:01 p.m. De asemenea, în răspuns se arăta c㠓nu se vor întreprinde astfel de acțiuni nici împotriva Berlinului”, dat fiind că SUA și-au exprimat îngrijorarea în această privință.

[79] Dobrynin ((2001), p. 183.

[80] Memorandum al discuției, SecDel/MC/13, New York, 1 octombrie 1968, Document 170, FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, Vol. XVII.

[81] Ibid. Rusk a mai adăugat și un al cincilea atu, « puterea conducerii Partidului Comunist”. Fără îndoială un atu în 1968, avea să devină un joker 20 de ani mai târziu.

[82] Intelligence Memorandum: Czechoslovakia. The Problem of Soviet Control (Reference Title: ESAU XLIV), 16 ianuarie 1970, analiștii James Ogle, John Kerry King, Chief DD/I Special Research Staff, p. ii, CIA.

[83] Munteanu (2008), Doc. 8, p. 429, Minutele discuțiilor dintre delegația română la funeraliile lui Ho Chi Minh, condusă de Ion Gheorghe Maurer, și delegația chineză, condusă de Ciu Enlai, 11 septembrie 1969, ANIC, fond CC al PCR – Departamentul politică externă, dos. 72/1969, p. 35 – 65, în Budura (2005), p. 963 – 982.